Nunta la români: obiceiuri, logodnă, cununie…

Peţitul


theodor-aman-round-dance-at-aninoasa-1890

pictură de Theodor Aman

La orice nuntă se începe cu peţitul, căci dacă n-ar fi asta n-ar mai fi nici nuntă. Mă rog, e vorba de lucrul făcut ca lumea, care se lasă cu veselie şi cu trai în omenie. Deci, peţitul e prima fază la orice cununie şi de aceea se cuvine să iasă bine încă de la început.

Dacă tinerii s-au înţeles deja să facă nunta, atunci peţitul ar fi o formalitate. Desigur că asta ar fi acum, în zilele noastre puternic influenţate de viaţa de la oraş. În trecut însă, la sate se respecta această rânduială. Degeaba doreau tinerii să se cunune, dacă părinţii nu erau de acord, în asemene situaţii cei doi cam plecau de acasă şi se aşezau undeva, pentru o perioadă măcar, până trecea furtuna din casele lor părinteşti şi se putea vorbi despre o cununie religioasă şi apoi nuntă mare-n sat.

Nu era o regulă ca băiatul să meargă singur sau însoţit, acest lucru depindea de îndrăzneala lui şi de câtă siguranţă avea în el. Pentru a putea discuta însă mai în largul lui despre nuntă, se ducea însoţit de prieteni, părinţi, rude apropiate, viitorii naşi, în general oameni cu talent de vorbitor care-i puteau sări la o adică în ajutor.

Dacă tânărul nu era el foarte sigur că fata îl vrea, atunci trimitea peţitorii înainte, aceştia erau oameni cu harul vorbirii, care ştiau cum să ia omul, care-şi doreau şi ei să chefuiască la viitoarea nuntă.

Viitorul mire se putea duce însoţit de staroste, avocat sau naş pentru a pune la punct detaliile viitoarei cununii. În unele locuri mai exista obiceiul să se-nţeleagă cei doi tineri mai întâi, apoi părinţii băiatului se duceau la cei ai fetei să stabilească locul si data când va avea loc nunta.

Dacă se întâmpla ca mirii să fugă, forţând astfel mâna părinţilor pentru a se face nuntă, atunci urma un întreg ceremonial de împăcare. De obicei, fie se trimitea starostele înainte să facă introducerea la părinţii fetei (în Transilvania acesta se numeşte grăitor), fie mergea chiar socrul mare. De remarcat că, în acestă etapă, o semnificaţie aparte o are sticla cu rachiu pe care o aduce socrul mare. Dacă se va întoarce cu ea plină acasă, înseamnă că nunta nu va avea loc, cel puţin nu în viitorul apropiat, asta pentru că socri nu s-au înţeles şi e mare supărare-ntre ei.

Desigur că astăzi o nuntă nu mai începe aşa. Cine mai ţine cont de părerea părinţilor sau, mai exact, câţi părinţi mai pot influenţa alegerea viitorului partener de viaţă al copilului lor!? În societatea contemporană, o nuntă, dacă se face sau nu este dictată de cu totul alte priorităţi ca acum o sută de ani…

Târguiala de nuntă


Târguiala asta de nuntă reprezenta (la modul rudimentar de a vorbi) de fapt cererea în căsătorie. Părinţii se aşezau la masă, la casa miresei, şi de discuta despre nuntă. În principiu, târguiala avea loc la casa viitoarei mirese unde părinţii începeau să pună la cale toate detaliile. Se stabilea ziua credinţei (logodna), se hotăra cine se va ocupa de pregătirea bucatelor, de fapt cam tot ce era important în desfăşurarea unei nunţi.

nunta-moldovaTrebuie spus că dacă fata peţită nu era de acord să se mărite cu băiatul, iar în vechimea tradiţiilor româneşti dacă acest lucru chiar conta şi nu era de fapt o căsătorie aranjată, părinţii fetei pentru a împiedica nunta începeau să bage tot felul de pretexte, că e prea tânără fata, că e prea firavă, că nu are destulă avere, că să mai aştepte şi diverse alte motive. Astfel, părinţii băiatului ar fi trebuit să priceapă cam din ce parte bate vântul şi să se lase păgubaşi.

În unele locuri din Transilvania exista însă obiceiul ca dacă nunta era agreată de toată lumea, viitorii socri mici să se ducă la casa mirelui să vadă unde va locui fata lor. Este remarcabil acest obicei şi denotă de fapt întregul sistem de valori ale ţăranilor români, că fata se duce la băiat, că-l urmează şi că nunta este momentul când femeia începe altă viaţă.

Odată ce nunta era stabilită ca fapt cert şi toată lumea se încredinţa că acesta era drumul unei noi familii, la casa miresei se făcea o petrecere. Erau invitate rudele apropiate şi se stabilea zestrea. De obicei, mai ales în satele din Ardeal, se făcea şi o foaie de zestre care era un fel de document menit a memora contribuţia fiecărei familii la înzestrarea mirilor, era o adevărată negociere pentru a definitiva aportul neamurilor care astfel se încuscreau.

Dacă se înţelegeau la toate, se stabileau ultimele detalii de nuntă. Mirii erau puşi să mânânce împreună din acelaşi blid.

Înainte de nunta propriu-zisă se mai ţinea o reuniune, era ceva în genul ultimei atentionări, un fel de predică făcută de neamuri viitorilor miri, că să fie cu capul pe umeri, să aibă grijă unul de altul, cum să se comporte în societate şi tot felul de sfaturi având ca sursă înţelepciunea părinţilor.

Trebuie spus că nu exista o regulă strictă în obiceiurile care se ţineau înainte de nuntă, dar cam astea erau obişnuite în satele româneşti. În zilele noastre desigur că nu se mai respectă nimic, o nuntă se organizează după cu totul alte reguli, alte preferinţe… Totuşi, la sate, se obişnuieşte ca mâncarea încă să fie aceeaşi, obicei păstrat mai ales de vârstnici, adică la peţit şi la târguiala de nuntă se mânâncă brânză, slănină, varză, carne şi cârnaţi fripţi, se bea horincă. În general sunt chestii care fac ca oricărui orăşean, îndopat cu E-uri, să-i lase gura apă după asemenea bucate.

Dacă am vorbi despre perspectiva menţinerii sau nu a obiceiurilor de nuntă autentic româneşti, tentaţia ar fi aceea să credem ca măcar cele în privinţa mâncării să persiste totuşi o perioadă mai îndelungată. Fie şi numai dacă privim sub aspectul dorinţei de alimente cât mai sănătoase, căci măcar la sate suntem înclinaţi să credem că mâncarea este mai naturală.

Comments

comments